Sider

Ascund recea soapta siva
Sub cioburi d-eternitate.
Dorul ramane-o relicva,
Golu-i ubicuitate.

Ascund flori fara petale
In glastre de-anxietate.
Dorurile sunt spectrale,
Golu-i ubicuitate.

Ascund zambete-anodine
In literele-mi scindate.
Doruri sunt vesnice-n mine,
Golu-i ubicuitate.

Ascund inima mea stirba
Printre lacrimi perimate.
Dorul ramane-o relicva,
Golul imi devine moarte.

Epistole

"Dorinta de putere combinata cu durere naste paradoxul fals ca fericirea e placere" (Dragonu')

Miruna R.: dorinta de putere iti ofera o placere a faptului ca e posibil sa ai o anumita influenta
Miruna R.: durerea intervine cand te izbesti de realitate
Mihai Livrescu: bine, consider ca in contextul acela putea fi vorba si de drog
Mihai Livrescu: putere sau iluzie de putere oferita de haluciongen
Mihai Livrescu: asupra sinelui/spiritului
Mihai Livrescu: dar o durere fizica
Mihai Livrescu: datorata substantelor ingerate
Miruna R.: pai e mai probabil sa se refere la droguri din moment ce politica nu e tocmai un subiect cautat
Miruna R.: deci da, consider ca ai o idee pertinenta
Mihai Livrescu: dar a doua parte
Mihai Livrescu: cea cu 'paradoxul fals ca fericirea e placere'
Miruna R.: se refera la iluzia fericirii,a cresterii numarului de endorfine , desi e doar o alta forma de autodistrugere
Mihai Livrescu: ma refeream la sentimentul metafizic al fericirii si cel uman al placerii
Mihai Livrescu: si da, teoretic e un paradox
Mihai Livrescu: placerea si fericirea nu sunt doua sentimente comune. de fapt placerea e doar un sentiment, pe cand fericirea e o stare
Miruna R.: nici placerea nu cred ca e un sentiment. e o emotie. sentimentele sunt caracterizate de o emotie pe termen lung
Miruna R.: emotia e limitata, sentimentul poate fi infinit
Mihai Livrescu: intr-adevar.
Miruna R.: deci poate si la asta se refera aceasta a doua parte, la faptul ca printre efectele drogului sunt si halucinatiile care conduc la confuzii
Miruna R.: fara deci
Mihai Livrescu: inca un paradox al fericirii: fericirea, ca si tristetea, coreland cu viata si moartea, sunt sentimente depline launtrice
Mihai Livrescu: si individuale
Mihai Livrescu: care pot fi obtinute si in colectivitate
Mihai Livrescu: desi efuziunile colective nu imi sunt pe plac, dar intelegi ideea
Miruna R.: nu cred ca sunt individuale
Mihai Livrescu: de ce?
Miruna R.: fericirea poate fi camuflata in tristete
Miruna R.: depind una de alta
Miruna R.: de exemplu
Miruna R.: un scriitor
Miruna R.: poate gasi fericirea, aceea de a fi genial, supranatural, uimitor, incredibil, in tristetea unor momente umane, banale
Mihai Livrescu: fericirea camuflata in tristete nu e o fericire totala
Miruna R.: da, asta zic. e o mixtura
Mihai Livrescu: tristetea camuflata in fericire e o tentativa de a voala slabiciunea in fata altora, desi tristetea nu e o slabiciune
Miruna R.: nu exista emotii pure
Mihai Livrescu: exista
Mihai Livrescu: cioran zicea ca o viata traita in plentitudinea sa poate fi doar prin absenta memoriei
Miruna R.: exemplu?
Mihai Livrescu: poate exista*
Miruna R.: eu cred ca nu exista pentru ca noi nu suntem puri, emotiile noastre nu pot fi pure.
Mihai Livrescu: bine, e o opinie cea a lui cioran. toate sunt opinii pentru ca 'obiectivitatea e antipodul trairii'. insa da, pot fi pure emotiile
Mihai Livrescu: emotiile nu inseamna neaparat placere
Miruna R.: placerea e o emotie
Miruna R.: asta am zis
Mihai Livrescu: da
Mihai Livrescu: dar si fericirea poate fi o emotie ridicata la gradul de sentiment
Mihai Livrescu: si exista o puritate a fericirii atunci cand memoria dispare pentru cateva clipe
Miruna R.: nu cred. fericirea e determinata de memorie - cea care inmagazineaza informatiile, printre care si motivele fericirii
Mihai Livrescu: sa negi existenta unei puritati a sentimentului e o dovada de nihilism sau o necompletare
Mihai Livrescu: o lipsa care te indeamna sa spui asta.
Mihai Livrescu: daca in acest moment ai avea o stare buna, n-ai insinua ca nu exista puritate
Mihai Livrescu: a sentimentului
Mihai Livrescu: reveria e o fericire pura
Miruna R.: depinde de cel care o imagineaza
Mihai Livrescu: fericirea e determinata de memorie, da, insa de o memorie a clipei
Mihai Livrescu: a unui sarut, de exemplu
Miruna R.: da
Miruna R.: dar daca nu exista memorie
Miruna R.: nu exista aceasta clipa. acest sarut, spre exemplu
Mihai Livrescu: cioran se referea, cred eu, la o memorie mai lunga. pentru ca eu as putea sa fiu trist in momentul x si sa ma gandesc la momentul y in care eram fericit si la intensitatea fericirii si in momentul z sa gasesc o alta fericire, dar nu atat de intensa.
Mihai Livrescu: insa neavand memorie nu va mai exista nici momentul x, nici y, nici z
Mihai Livrescu: si voi putea sa simt o fericire pura si sa simt mereu o intensitate maxima
Mihai Livrescu: in sensul ca fara memorie nu voi mai cunoaste fericirile trecute si fiecare fericire va fi speciala si va fi traita la o intensitate maxima
Miruna R.: da, intr-adevar. dar prin reflexia unei fericiri trecute in prezent, fericirea initiala se opacifiaza, nu mai reflecta la fel de luminos ulterior. si am putea ridica intrebarea pana la ce limita de lumina putem considera fericirea. apoi poate deveni doar o stare de bine.
Mihai Livrescu: exact
Mihai Livrescu: putem afirma ca fericirea e o stare infinita pe care o putem evolua
Mihai Livrescu: cam asta e scopul vietii omenesti
Mihai Livrescu: sa evoluam fericirea
Miruna R.: eu cred ca fericirea este ceea ce putem identifica intr-o stare de bine dusa la superlativ. un lucru imprevizibil.
Miruna R.: stiu ca nu e filozofic  dar asa o simt eu
Mihai Livrescu: fericirea e o stare de bine, dar daca stii s-o analizezi si sa iti analizezi acea betie sufleteasca poti sa realizezi ca ea capata mai multe valori
Miruna R.: da
Miruna R.: chiar si valente de tristete
Mihai Livrescu: pentru ca imi place mult cioran si filosofia sa e prima cu care am un contact direct si pe care o inteleg
Mihai Livrescu: el zicea ca oamenii singuri/tristi/nihilisti, cam ca mine, asa
Mihai Livrescu: nu au un scop definit, nu au un drum
Mihai Livrescu: un destin
Mihai Livrescu: asta sfideaza si viata si moartea
Mihai Livrescu: devenind doar o cautare a fericirii
Miruna R.: scopul vietii se indreapta catre filozofie, in lipsa altora
Mihai Livrescu: si atunci cand ei vor gasi fericirea moartea si viata nu vor mai avea niciun sens si nu le vor simti trecerea
Miruna R.: asta e frumos

Refuz aritmic

Conturul meu e cea mai tare soapta
Rezemata de geamurile mintii mele sparte,
Cu sange incolor pe sinapse si pe spate.
Intr-o lume de pioni nu e rocada!
 
Inima mi-e doar o tonalitate goala,
O totalitate de spirale ce se-nvart confuze,
Niste metrese colorand sangele pe buze,
Calcand lacrima cu o talpa murdara.

Toti se preschimba si se-ascund,
Asud in versurile pe care nu le scriu,
Ritmul ramane doar un catafalc pustiu
Si poezia-i doar o cochilie peste prund.
Refuz sa fiu...

t-uri şi e-uri

Realitatea standard,

pe care ei o fumau organizat şi la fel,

mă revolta,

ca un cancer crescut la sânul vieţii;

încearcă să mă-nghită,

să-mi pună între buze tutun

şi să-l aprindă într-un gest

cazual,

dar sunt amară,

ca pastilele de gripă,

aşa că mă trimite

-    e-mail -

înapoi mie;

sunt recunoscătoare

-    nu mi-au plăcut niciodată

nicotina şi mirosul de plămâni arşi;

 când mă lovesc de dinţii ei

plombaţi cu clipe moarte

-    cauze pulmonare –

cad sec,

ca tusea netratată,

şi cad în gol;

casez aerul când mă opresc,

doar fizic de fapt,

cu-o durere de cap schizofrenică

trăgând de mine inconştient,

picurându-mă în nebunia ei,

fără să mă simtă şi fără să mă ştie,

 pentru că nu mai rămăsesem

decât o ticăitoare

cu bateriile aproape terminate,

 unii o numeau inimă,

şi perfuzii goale de heroină

-    n-ai ajuns, cu adevărat, sa salvezi lumile.

Începeam să merg,

doar cât să mă asigur că sunt,

prin lumea mea închisă

cu cheia pe dinăuntru;

a trăi

era doar o altă artă

pe care-o uitasem

prin palariile flăcărilor

rămase când noi

am explodat tacit,

ca o furtună fără tunete;

sau poate doar eu m-am spart,

ca un butuc de lemn,

şi tu doar ţi-ai luat securea

şi te-ai dus să-ţi fumezi gândurile,

să laşi scrum pe covorul roşu

pe care ţi-l întindea,

cu dureri de spate,

apusul meu

anatomic;

dramatizam,

ca-ntotdeauna,

tu doar ai prins între degete

indiferenţa

şi ai făcut un joc ciudat din mâini,

lăsându-mi inima aşchii

sub degetele plămânilor.

Picioarele nu se opresc,

cuprinse de propria febră;

voiam să cred că se-nvârte,

printre particulele lumii mele

spiralate,

un capăt

 al nu ştiu cărui fel

de adn specific

lumilor noastre;

mă uit,

ca printr-o lentilă recomandată

greşit,

şi îmi aminteam că soarele era.

 cică,

 aşa auzisem la radioul ăla

cu circuite bolnave,

ce-mi prevăzuse

infinitatea ta absurdă

când tot ce s-a desprins

de reflexiile tale

am fost praf;

la acelaşi radio,

 soarele era

-    şi –mi dau seama apoi –

o utopie sadică;

 de fapt, în realitate,

respiraţia mea,

aproape artificială,

vibrată în timpanul cerului,

îl opacifia orgasmic

şi apoi ramâneau

doar griul

şi ploi

fără reflex de înecare;

 mă bucuram

că nu existau umbrele

-    apa răcea uşor urmele

lăsate-n mine,

ca de un fier de călcat pentru piele,

şi degrada,

 fără laser,

pielea acolo unde te-ai tatuat

-    nu cu henna,

ci cu atingeri

cu dublă personalitate;

adoram fulgerele:

te scurtcircuitau din creier

şi iţi ardeau hârtiile,

vreo 206,

ce mi-au fost dubluri de oase

-    pe cele originale

le-ai strivit când ai apărut,

ca o cădere de calciu.

Auzeam cum cădeau bucăţi

din cerul meu

tencuit de tine;

mă grăbeam,

 varul se topea şi se scurgea

în venele tale,

ca un sânge alb,

umplându-te-napoi

spre mine

veneai

în flux (şi reflux)

pentru că sângele meu era negru,

iar nouă tot timpul ne-au plăcut

zebrele;

capul îmi vâjâia;

capătul, îl căutam

printre sfârşituri

de-ale tale;

cumva, undeva,

tot timpul există un capăt

de lume.

Şi nimicul nimicit

devenea totul.

Încep s-alerg acum,

speriată de curenţii din mine,

de taste apăsate greşit, blocaje;

bateriile se sfârşeau

şi încărcătorul îl aveai doar tu

în buzunarul de la piept;

mă-mpiedic de ceva

şi cad

pentru prima dată cu adevărat,

nu doar cu trupul;

 erai tu,

crescut pe pământul meu,

erai tu,

cu faţa iubind

-poate pentru prima dată-

o scăpare din viaţă;

 gheara de leu,

 trecută ca un semn

în forma unui “t”,

era aşezată,

ca o pictură modernă,

în spatele tău frânt.

Şi mă lovesc

de ceea ce cred

că-i capătul;

punctul mă-nghite

şi-i umezesc buzele

cu lacrimi amare,

ca pastilele de gripă.

*

O lumină

de-a lor

îmi scanează globul ocular;

tu, doctorul,

ţii lumina

în palma albă de mănuşă

-    şi-apoi ştiu

că t-ul ,

înfipt în spatele tău din mine,

îmi strigă

tu, tumoarea.

Oftezi,

dar eu prind de mânecă

un moment de raţiune;

eram pentru a 15-a oară

când veneam aici

săptămâna asta;

te-ntorci în scaunul tău

din piele

( de-a mea, de când eram)

cu roţi mobile

( de-ale noastre, de când drogam)

şi-ncepi să scrii

o rimă albă:

prozac, anti-depresive…

zâmbesc,

doar cu mine,

şi râd,

ca de-o glumă veche;

încă nu-ţi dai seama că eu

aveam nevoie de anti-t-uri.

Nu spun decât nimic,

dar nimicul îşi găseşte

o piele de leu

şi las răgetul să urle

-    nu l-am crezut

niciodată în e-uri.

Lumini sonate ~ 4 ~ Insurectie

Lumini sonate nasc o masca -
Om fara remuscari si dor
Si-n veci nu vor sa-i aminteasca
Bicisnicul sau muritor.

Ar fi doar becuri sparte toate
Ce lumineaza insipid.
Ar lumina si cerul, poate,
Dar stiu ca sub nori nu-i nimic.

Lumina-i clocot intrinsec.
Lumina asta? Clocot rece.
Carne de tun in razboi sec,
Cu sabii-adanc lasate-n tece.

Stii omul ala? N-a murit.
Inca iubeste multe rochii,
Si-ar vrea lumina-n infinit,
Dar e negru cand casca ochii.

Lumini sonate ~ 3 ~ Solilocviu

Lumini sonate-acum reflecta
Negura care nu se pierde,
Caci vor sa nasca o segneta,
Dar razele de-acolo-s sterpe.

"Un punct abreviat e destinul",
Cugeta solitar in stea,
Cu ochii mici suportand chinul
De a trai si-a nu uita.

Necunoscutul il cunosc,
Dar chinul e inexprimarea.
Si nici nu pot arata unde-au fost
Si nici nu pot s-arate calea.

Captiv dependente de vid
Ele nu mai gasesc scapare,
Dar lumina nu-i individ,
Lumina asta e o stare.

Lumini sonate ~ 2 ~ Demon

Lumini sonate te ascund
Sub mantia lor nestiutoare,
Dar tu, cunoasterea de plumb,
Topesti a focului visare.

Lumini sonate le racesti
Sub o paloare tradatoare,
Tu, care tot nu te gasesti,
Tu, cea care creezi culoare.

Lumini sonate-au incercat
Sa arda iadul tau feeric,
Dar ele nu te-au impacat
Si-acum sunt bucati de-ntuneric.

Lumini sonate acum plang
Cu aspectul lor delirant
Si vor sa le scoti din pamant,
Sa salvezi Edenul din neant.